Trupul Omenesc

Trupul omenesc ! ...
O, ce laborator minunat care transforma apa in sange, aerul in oase, painea in carne, plantele in metale si metalele in lichide !Un nemaivazut laborator plin de minuni. Dar minuni naturale, veti zice. - Dar ce, in natura nu exista minuni? Un inginer nevazut, un artist facator de minuni, conduce acest laborator minunat pe care noi il numim trup. El se gaseste in trup, dar noi nu-l vedem. Lucrarile lui le vedem, dar pe el insusi, nu. Ca si cum ar fi hotarat sa se ascunda tot mai mult in spatele lucrarilor lui!...Trupul !... Creandu-l asa cum este , Dumnezeu a pus in el enigme nenumarate. In lutul lui, Dumnezeu a infasurat aurul Sau, dragostea Sa. Toate tainele devin de necuprins si il atrag pe om prin latura sa spirituala.

De aceia, taina trupului ca si taina existentei a schimbat gandirea omeneasca, in strigat si framantare, in plangere si doliu, pana cand va gasi sensul vietii lui , atat in lumea aceasta cat si in cealalta.

Scoala vietii

Pentru noi, crestinii, viata aceasta pe pamant este o scoala in care invatam cum sa ne asiguram nemurirea si viata vesnica. Caci ce folos avem de la viata aceasta, daca prin ea nu o putem dobandi pe cea vesnica?

Dar ca sa invieze impreuna cu Hristos, omul trebuie mai intai sa moara impreuna cu El si sa traiasca viata lui Hristos, ca si cum ar fi viata lui proprie. Daca va face aceasta, atunci in ziua Invierii va putea spune, impreuna cu Sfantul Grigore Teologul : " Ieri m-am rastignit cu Hristos, astazi sunt slavit impreuna cu El; ieri am murit impreuna cu El , astazi inviem impreuna cu El."

Pacatul si pacatosul

Cu totul nou pentru neamul omenesc este mesajul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, de a separa pacatul de pacatos: sa uram pacatul, dar sa iubim pe pacatos; sa ucidem pacatul, dar sa-l salvam pe pacatos; sa nu echivalam pe pacatos cu pacatul; sa nu ucidem pe pacatos din cauza pacatului, ci sa-l salvam din pacat.
Un exemplu zguduitor in aceasta privinta este femeia prinsa in adulter. Atotmilostivul Mantuitor a despartit pacatul femeii de existenta ei dupa chipul lui Dumnezeu, a condamnat pacatul si a mustrat pe pacatoasa cu ale Sale cuvinte pline de mila :" Nici Eu nu te osandesc; mergi si nu mai pacatui." ( Ioan 8, 11).

Oricat de pacatos ar fi cineva, el nu e pierdut.Oricat de cazut si de decazut ar fi cineva, el poate fi mantuit. El e ca pomul care si-a pierdut frunzele cand a venit iarna cu viscolul ispitelor, dar puterea de infrunzire o are. Si in cel mai pacatos om poate da o primavara de trezire la o viata noua, cand sufla vantul cel cald si binecuvantat al Duhului Sfant.

Aceasta este metoda Sfintei noastre Biserici, in lucrarea mantuirii pacatosului de pacat; metoda traditionala , sfanta si stabilita in Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti. Ea a fost formulata si de catre Sf. Simeon Noul Teolog :" Caci binele nu e bine cand nu se face bine."

Murmur

Lumea aceasta... Ce este lumea aceasta cu toate chinurile ei, cu toate durerile, tragediile si suferintele ei? Ce altceva decat un condamnat la moarte fara speranta? Da, un muribund fara speranta care isi da duhul intr-o agonie continua, dar nu moare niciodata. Ce ne ramane atunci? Scrasnirea dintilor si revolta? Dar impotriva cui? Ah, aceasta atat de mica constiinta omeneasca nu poate gasi in nici un chip principalul vinovat! Constiinta se pare ca a fost data oamenilor numai ca sa-i chinuie in zadar, facandu-i sa-si simta tragicul impas ce decurge din ingrozitoarele conditii ale existentei.

Constiinta omeneasca este ca un mic licurici in noaptea intunecata; pretutindeni, de jur-imprejur, intuneric adanc si gros; impins de neliniste launtrica, bietul licurici trece dintr-un intuneric intr-altul, dintr-unul mai mic intr-unul mai mare. Dar culmea ororii e aceea ca pana si intunericul mai mare este mic fata de altul inca si mai mare decat el. Si asa mai departe la infinit.

Aceasta constiinta mult prea rafinata... La ce-mi foloseste oare? Doresc sa nu mai doresc nimic. O simtire mult prea rafinata... Ce nevoie am de ea? Vreau sa nu mai simt nimic, niciodata. Dar chinul cel mai insuportabil este sa te gandesti la absurditatea gandirii. Fiindca gandirea este culmea absurditatii. Ah, daca gandirea omului ar fi inventat gandirea, acesta ar fi gasit usor raiul. Cum? - Distrugand gandirea ! Dar gandirea se impune omului; ea gandeste si atunci cand omul nu vrea...

Gasiti-mi sfarsitul gandirii, moartea ei, si veti deveni cei mai mari binefacatori ai omenirii.Cat timp va exista simtire, cat timp va exista gandire in om, este cu neputinta ca el sa nu jeleasca taina infricosatoare a acestei lumi, cu o tanguire nesfarsita si nemangaiata.
De ce este aceasta viata grea omului? Pentru ca omul a nascocit moartea instaurand-o in el si in toate fiintele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor si durerilor. Toti nervii mortii pornesc de la om, fiindca el este ganglionul central al mortii. In realitate, moartea este singura amaraciune a vietii, singura amaraciune a existentei. Din ea purcede toata tragedia vietii.

Moartea ataca necontenit pe om si din afara si dinauntru. - Cum ? In ce fel? Din afara prin ispite, iar dinauntru prin bolile vazute si nevazute. Si toate acestea: ispitele, pacatele, bolile nu sunt nimic altceva decat dintii mortii care devora neincetat pe om , si din afara si dinauntru.Lucrul cel mai grozav este ca-i devora nu numai trupul, ci si sufletul, mintea si constiinta.

Cult si Cultura

Cultura este o proiectie a sfinteniei. Numai omul sfintit poate sa sfinteasca pe altii; numai devenind el insusi lumina, poate sa lumineze pe altii.

Iata cum ne prezinta aceasta cale Sfantul Grigorie Teologul :

" Sa te curatesti pe tine insuti

si apoi sa curatesti pe altii;

Sa devii tu insuti mai intelept

si apoi sa inteleptesti pe altii;

Sa devii tu insuti mai intai lumina

si apoi sa luminezi pe altii;

Sa te apropii tu insuti de Dumnezeu

si sa aduci la El pe altii;

Sa te sfintesti tu insuti mai intai,

si apoi sa sfintesti pe altii."

Moartea

Marele si "ultimul" dusman al omului, istoriei si civilizatiilor se dovedeste a fi in ultima instanta tot moartea. Spirituala si fizica, moartea si pacatul ca ipostaze ale neantului submineaza exploziv sau lent toate ideologiile, culturile si proiectele umane individuale sau sociale.

Pentru a avea un sens veritabil in fata omniprezentei invadatoare a mortii si neantului, solutia si adevarata sansa este aceea de a ne realtoi pe Cel ce a invins pacatul, moartea si neantul afirmand prin Intruparea si Invierea Sa valoarea nepieritoare a umanului.

Dorul Omului

Intr-adevar, toata viata vazuta a omului, viata sa in timp si spatiu, este intemeiata pe lucruri nevazute, adica pe suflet, pe gandurile lui, pe constiinta lui.

In lumea realitatilor si a faptelor vazute, omul se orienteaza prin gandirea lui si cu ajutorul ei masoara si evalueaza toate, macar ca si pentru el ea este nevazuta. Inca si mai natural si mai logic este ca el sa se orienteze prin ea in lumea realitatilor si a valorilor spirituale. Prin gandire omul este legat nu numai de lumea celor vazute, a realitatilor materiale, ci si de lumea realitatilor spirituale. Nici cei mai extremisti senzualisti in teoria cunoasterii nu pot tagadui acest lucru. Trebuie sa recunoastem ca spiritul omenesc este un atelier minunat in care impresiile simturilor se transforma insesizabil in ganduri. Din orice unghi s-ar apropia de realitatile materiale si spirituale, observatorul atent al lumii simte in chip necesar prezenta unei taine infinite in toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice ganditor il plateste in mod obligatoriu tainei enigmatice a lumii. Desigur ca orientarea in aceasta lume enigmatica depinde de natura spiritului prin care se orienteaza omul. Iar natura lui, spiritul omenesc si-o manifesta si o dovedeste in experienta castigata prin actiunile lui. Ori din intreaga aceasta experienta decurge dorul omului si al sufletului sau pentru infinit in toate manifesterile lui : in cunoastere , in viata, in experienta.

Singuratate si smerenie

Numai "cel bland cu inima" linisteste inimile revoltate si salbatice; numai cel smerit cu inima smereste sufletele cele mandre si ingamfate. A "arata blandete fata de toti oamenii" este o datorie a fiecarui crestin adevarat (Tit 3,2). Dar crestinul devine cu adevarat bland si smerit atunci cand cauta sa faca loc in inima lui Blandului si Smeritul Domn Iisus, caci El este Singurul cu adevarat, " bland si smerit cu inima"( Matei 11,29).

Fiecare om trebuie sa invete sa se roage.

Smereste-te pe tine insuti mai prejos decat toti: fii toate in toti, dar prin Hristos si dupa Hristos.

Cand esti singur, roaga-te: Smerite Doamne, smereste-ma cu smerenia Ta !

Taine

Fara indoiala ca , dupa Dumnezeu, omul este existenta cea mai tainica si mai enigmatica din toate lumile cunoscute gandirii omenesti.

In adancurile fara fund si fara hotar ale existentei omenesti traiesc si se ciocnesc una de alta antiteze ireconciliabile : viata si moartea, binele si raul, Dumnezeu si diavolul si tot ce exista in ele si in jurul lor.

In toate religiile lui, filozofiile, stiintele si civilizatiile lui spirituale si materiale, neamul omenesc s-a straduit sa dezlege in esenta ei o singura probleme atotcuprinzatoare:

problema omului.Si din toate durerile si suferintele lui el si-a cizelat pentru sine, o divinitate suprema, pe care a adorat-o ca pe suprema valoare si ca pe criteriul ultim al tuturor. Aceasta suprema divinitate este "omul masura tuturor"( Protagoras), adica omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor.

Dar in acest fel majestatea sa, omul , n-a dezlegat problema omului. Pentru ca masurandu-se prin el insusi, el nu S-a inteles in adanc nici pe sine insusi, cum n-a inteles nici lumea din jurul lui ( vezi 2 Cor. 10,12). In realitate, el s-a straduit in zadar; a oglindit o oglinda intr-o alta oglinda. Si toate s-au rezumat in strigatul zguduitor si in marturisirea lui infricosatoare: " nimic despre mine nu stiu" ( 1 Cor. 4, 4 ). Nimic nu cunosc despre mine; nu cunosc nici ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viata. Mai mult cu toata fiinta mea simt ca sunt sclav al mortii, un sclav al raului si prin pacat un sclav al diavolului. Rodul intregii activitati a omului a fost de a fi alcatuit din tot neamul omenesc un trup: " trupul mortii". Si fiecare a devenit incorporat in acest trup al mortii. Dar ce se ascunde in acest trup al mortii ? - Miros urat, putreziciune, viermi... " Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?" ( Romani 7,24).

Nimeni, nimeni in afara de Iisus Hristos. Pentru ca El biruind moartea prin Invierea Sa, a desfiintat "trupul mortii", a izbavit neamul omenesc din moarte, i-a daruit Viata cea vesnica.

Trupul vesnic al Bisericii

" Nu mai este elin si iudeu, taiere-imprejur si netaiere-imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si in toti Hristos. ( Col.3,11).

"Toate si in toti Hristos". Contrariul acesteia? - Vidul, nimicul ! El este atoatefiinta. In afara Lui : nefiinta. Daca Hristos nu este in tine, nu esti nimic, esti un zero, esti un cadavru, esti ceea ce nu este. Fara Hristos, insusi universul, este un cadavru, un zero, ceva lipsit de fiinta. Hristos le umple pe toate si le cuprinde pe toate in Sine; fara El toate sunt goale, pustii haotice.

Daca indepartam pe Hristos de om, de soare, de univers, de albina, toate se prabusesc in haos, in nefiinta, in nimic, in moarte.

Cand omul se incorporeaza in Biserica lui Hristos, el se umple de simtamantul atoatedeplinatatii si a toateunitatii. Pentru el nu mai exista moarte, ci nemurirea si vesnicia.

In bogatia aceasta ne introduce Taina Sfantului Botez, pentru ca prin ea ne incorporam in trupul vesnic viu al Bisericii.

Darul vietii vesnice

Domnul nu a venit in lume doar pentru o simpla ameliorare a conditiilor noastre de viata. Nici n-a venit ca sa impuna un sistem politic ori economic, sau sa ne invete o metoda de dobandire a unui echilibru psiho-somatic.

El a venit sa biruie moartea si sa ne aduca viata vesnica." Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat, ca toti cei ce cred in El sa nu piara , ci sa aiba viata vesnica" ( Ioan 3, 16).

Si aceasta viata vesnica nu este o fagaduinta a unei fericiri dincolo de spatiu si de timp, nici o simpla supravietuire dupa moarte sau o prelungire a vietii noastre actuale. Viata vesnica este darul lui Dumnezeu care ne lumineaza aici si acum, si da sens lucrurilor prezente si celor viitoare, atat trupului cat si sufletului, persoanei umane in intregimea ei.

Aratarile lui Hristos Cel Inviat ucenicilor Sai au avut drept scop de a-i umple cu certitudinea faptului ca moartea a fost depasita. Domnul a inviat." Moartea nu mai are stapanire asupra Lui" ( Romani 6, 9). El este Dumnezeu desavarsit intrand si iesind prin usile incuiate. ( Nu intamplator Liturghia credinciosilor incepe cu maretele cuvinte Usile, Usile , cu intelepciune sa luam aminte! - stiut fiind faptul ca in Biserica Primara se inchideau la propriu usile Domnul cel Inviat intrand prin usile incuiate ca odinioara si se ofera ca hrana si bautura pentru viata vesnica in marea taina a Euharistiei).

Suflul Duhului Sfant

Suflul care uneste intr-o neincetata respiratie creatura si Creatorul este suflul Duhului Sfant, Datatorul de viata, Invatatorul tainelor, Ocrotitorul oricarei fiinte ce se naste intru El.

Izolarea

Traind in pacat , omul se izoleaza, se cunoaste numai pe sine insusi si face din sine insusi centrul intregii existente. Cu cat se cufunda mai mult in izolare, cu atat prapastia intre timp si vesnicie devine mai mare in constiinta si in inima lui.

Cufundat intr-o izolare egoista tot mai adanca, el pierde treptat-treptat simtamantul atoateunitatii neamului omenesc.

Prapastia dintre el si intreaga creatie devine tot mai adanca si de netrecut. El nu se mai vede decat pe sine insusi si pe nimeni altcineva si nimic altceva, nici deasupra, nici in jurul lui. Totul in el nu mai e decat el insusi, impostor mizerabil al divinitatii intronizat pe cloaca lui.

De aici vine si faptul ca exista atat de multi oameni cu ganduri meschine, cu simtaminte mici, care nu pot sa iasa din ei insisi si sa ajunga la altul. Schilodite si mutilate de iubirea de sine, gandurile si simtamintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru ca nu mai ajung la ceea ce este vesnic si la ceea ce este divino-uman.

O prapastie tragica se deschide in ganduri, in simtaminte , in viata: o sfasiere blestemata in constiinte, in inima, in suflet, o ruptura ce pustieste, ca in Faust, chipul sau de om: " Doua suflete locuiesc in pieptul meu..."

Pacatul si Invierea Domnului

Prin pacat omul a devenit muritor si marginit; prin Invierea Domnului , el, ( cel ce crede in Hristos Cel inviat) devine nemuritor si vesnic.

Tocmai in aceasta consta puterea, forta si atotputernicia Invierii lui Hristos. Si de aceea, fara Invierea lui Hristos nu ar fi existat crestinism. Printre minuni, Invierea lui Hristos este cea mai mare. Toate celelalte minuni izvorasc din ea si se rezuma in ea. Din ea decurg si credinta, si dragostea si nadejdea si rugaciunea si evlavia. Ucenicii care au fugit departe de Iisus atunci cand a murit , se intorc la El, atunci cand inviaza.

In acelasi fel toti cei dintai crestini au devenit crestini, pentru ca a inviat Hristos, pentru ca a fost invinsa moartea.

Acest lucru nu se gaseste in nici o religie si el il ridica pe Domnul deasupra tuturor oamenilor si zeilor.El arata si dovedeste in chip unic si de necontestat ca Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevarat si Domn in toate lumile cele vazute si nevazute.

Datorita Invierii lui Hristos, datorita biruintei asupra mortii au fost, sunt si vor fi intotdeauna crestini.

Toata istoria crestinismului nu este altceva decat istoria unei singure si unice minuni, a minunii Invierii lui Hristos, care se continua neintrerupt in inimile crestinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, pana la cea de-a Doua Venire.

Meditatii ale episcopului Nikolai Velimirovici - Cugetari despre bine si rau

" Apusul traieste in zbuciumare, Rasaritul in resemnare.

Apusul roade neincetat din Pomul Cunostintei si simte ca este tot mai flamand dupa stiinta.

Rasaritul sta sub Pomul Vietii, dar nu se intinde sa culeaga fructul.

Apusul tine la organizare, tocmeste neintrerupt lucrurile din afara, in vreme ce valorile launtrice pier una dupa alta.

Rasaritul cultiva neintrerupt valorile dinauntru, in vreme ce valorile din afara cad si se prapadesc.

Apusul cladeste turnuri babilonice, insa pentru ca sunt cladite din piatra necioplita si totdeauna inclinate intr-o parte , turnurile se darama repede.

Rasaritul ciopleste cu sudoare piatra dupa piatra, si reuseste sa ciopleasca piatra cea mai frumoasa, dar nu e in stare sa faca din ea o cladire.

Apusul face sa cultive lucrurile si ele stralucesc, iar omul se salbaticeste si se acopera de intuneric.

Rasaritul face sa cultive oamenii si unii din ei stralucesc, iar lucrurile stau in salbaticiune si cresc in ciulini.

Apusul crede in faptele omului in primul rand, in faptele lui Dumnezeu in al doilea rand si in Dumnezeu in al treilea rand.

Rasaritul crede in Dumnezeu, dar nu pune nici un pret pe faptele lui Dumnezeu si inlatura faptele omului.

De aceea Apusul nu are unitate nici nu poate ajunge la unitate, pentru ca unitatea se afla numai in Dumnezeu; si de aceea activitatea Apusului trece asa de des la razboi, iar pacea Rasaritului la resemnare.

Dar pentru ce se intampla toate acestea, ma intrebi, copile ? Pentru ca Apusul nu-si poate insusi pe Hristos, iar Rasaritul nu-si poate insusi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru ca Apusul recunoaste pe om, nu pe Dumnezeu, in vreme ce Rasaritul recunoaste pe Dumnezeu, dar nu recunoaste pe om.

De aceea Apusul traieste in zbuciumare, iar Rasaritul in resemnare. Iar Iisus Hristos intinde mainile amandoua ca sa cuprinda intr-o imbratisare Rasaritul si Apusul, dar este oprit de Rasarit din cauza inaltarii apoteotice din el si Apusul din cauza sabiilor din el.

Iata Rasaritul si Apusul sunt in sufletul tau. Zbuciumarea si resemnarea sunt seminte din aceeasi arie. Pomul Cunostintei si Pomul Vietii cresc unul langa altul. Rasaritul si Apusul se izbesc in fiecare om; dar nu infatiseaza o vecinatate, ci un duel."

Hristos a Inviat ! Adevarat a Inviat!

Inainte de venirea Mantuitorului Hristos in lumea noastra noi oamenii nu cunosteam decat moartea; iar moartea ne cunostea pe noi. Tot ce era omenesc era impregnat de moarte, robit si invins de ea. Moartea era mai aproape de noi decat fiinta noastra si mai reala decat noi insine. Pamantul era o infricosatoare inchisoare a mortii, iar noi niste neputinciosi prizonieri si detinuti ai ei.

Adevarata viata pe pamant incepe tocmai de la Invierea Mantuitorului, pentru ca este o viata care nu se sfarseste cu moartea. Fara Invierea lui Hristos, viata omeneasca nu este altceva decat o agonie pasiva care se sfarseste inevitabil cu moartea. Dar viata adevarata este cea care nu se sfarseste cu moartea. Si o astfel de viata a devenit o posibilitate pe pamant numai prin invierea Dumnezeului - om Hristos. Viata este viata adevarata numai in Dumnezeu. Unde este Hristos, acolo nu mai este moarte, acolo omul a trecut din moarte la viata, traieste deja viata vesnica. Cu invierea lui Hristos, " praznuim omorarea mortii, parga altei vieti, vesnice". (Canonul Pastelui , cantarea 7-a).

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu insa, prin Invierea Lui ii " condamna" pe oameni la nemurire.In locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El ii imbratiseaza, in locul ocarilor, El le imparte binecuvantari; in locul mortii, El le da Invierea si viata vesnica.

Meditatii in Saptamana Mare

Participarea divina la existenta umana deschide calea participarii omului la viata lui Dumnezeu. Daca telos-ul sau punctul final al existentei noastre nu ar fi o totala impartasire din viata trinitara - daca am fi chemati, de pilda, la simpla "caramaderie" cu Dumnezeu prin justificare sau chiar la bucuria vesnica a "vederii fericite" - atunci ar fi fost teoretic posibil ca Dumnezeu sa ne mantuiasca fara sa apeleze la o intrupare reala care presupunea ca Logosul dumnezeiesc si vesnic sa accepte moartea in umanitatea Sa asumata. Participarea ontologica deplina a lui Dumnezeu la viata omeneasca este necesara daca persoanele umane vor participa in acelasi grad la viata dumnezeiasca.

Crucea lui Hristos inseamna, in cele din urma, eliberare : de frica, de pacat, de moarte si de stricaciune. Dar, asa cum arata experienta noastra, fiecare din acestea ramane o realitate a vietii cotidiene, pentru crestini ca si pentru necredinciosi. Puterea eliberatoare a Rastignirii sta in izbanda sa " finala" asupra acestor experiente atat de sugestiv descrise in tabloul eshatologic al ultimului capitol din Apocalipsa. Potrivit acestei viziuni , odihnindu-Se in mijlocul poporului Sau, Dumnezeu " va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi..."

Cu toate acestea, moartea Fiului lui Dumnezeu in cadrul istoriei omenesti are ca efect o transformare eliberatoare a vietii umane deja in orizontul acestei istorii. Aceasta " libertate existentiala" - o libertate " in Duh" - ne da posibilitatea sa raspundem harului dumnezeiesc mantuitor cu credinta, ascultare si dragoste. Aceasta libertate se constituie deci ca temelie indispensabila a sfintirii noastre si a vietii morale crestine in totalitatea sa.

Ca si mantuirea , sfintirea este un proces ce are la baza sinergia sau cooperarea divino-umana. Si in acest caz, initiativa ii apartine in intregime lui Dumnezeu. Duhul este cel care transmite adevarul, care aduce daruri si umple inimile noastre cu dragostea Tatalui, toate inlauntrul trupului lui Hristos. Duhul este Cel Care starneste credinta, daruieste harul si inspira virtutile care iau forma "faptelor iubirii". Totusi, fara receptivitatea noastra activa, lucrarea Sa ar fi inutila. Initiativa divina trebuie sa intalneasca raspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfinteniei sa-si implineasca scopul sau. Aceasta este de fapt - indumnezeirea.

In experienta comuna a Trupului lui Hristos, " indumnezeirea" este rodul unei cautari launtrice neobosite, care incepe in prezent si se implineste in viata sfintilor , in Imparatia lui Dumnezeu.
Forta calauzitoare din spatele acestui pelerinaj este dragostea dupa Dumnezeu, dorinta continuua de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a ne odihni vesnic in comuniunea fericita cu El.
O rugaciune ortodoxa concentreaza aceasta iubire asupra persoanei Fiului dumnezeiesc : " O , Pastile cele mari si Preasfintite(...), da-ne noua sa ne impartasim din Tine mai cu adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale."

Iubirea ce motiveaza pelerinajul spre indumnezeire este in cele din urma dorul dupa participarea la viata Sfintei Treimi. Aceasta iubire , mai intensa decat oricare alta, ne ajuta sa acceptam calea anevoioasa a purificarii spre sfintire ce duce la iluminare si transfigurare ( un nou Tabor). El este , de asemenea, motivatia ce sta la baza vietii morale crestine. Comportamentul etic nu este niciodata un scop in sine. Singura sa justificare reala si finala o gasim in anevoiosul, dar binecuvantatul pelerinaj care duce la comuniunea vesnica cu Dumnezeul iubirii.

Biruinta Pastelui - nimicirea mortii

Presiunile larg raspandite din societatile apusene in sprijinul eutanasiei si a sinuciderii asistate medical, reflecta o cultura obsedata de moartea fizica. Obsedata de ea si de frica de ea, deoarece moartea semnifica sfarsitul ambitiilor individuale si nimicirea realizarilor personale.
In aceasta perspectiva privita fiind moartea demonstreaza ca viata este lipsita de sens. De aici preocuparea dureroasa de " a muri cu demnitate", adica de a muri fara suferinta, fara grija , fara a observa.

A avea aceasta atitudine inseamna, de asemenea, a muri fara Cruce. Pe de alta parte , Iisus nu a murit cu demnitate. El a murit cu un strigat al agoniei pe buze si cu un trup frant de durere. Si prin acea moarte, dezbracat de orice strop de "demnitate", El a oferit fiecarei morti si fiecarei vieti posibilitatea unui sens vesnic.

Unde situam acea posibilitate si cum o actualizam in cursul vietii noastre zilnice? In Epistola catre Romani , apostolul Pavel ne ofera singurul raspuns plauzibil la aceasta intrebare. Acolo, in capitolul 6, el afirma ca adevarata noastra moarte survine la botez.
"Deci ne-am ingropat impreuna cu El, in moarte, prin botez, pentru ca , precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii. Caci daca am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii lui, atunci vom fi partasi si ai Invierii Lui."

Anterior botezului, viata pe care o ducem este strict biologica. Suntem nascuti in " vechiul Adam" si continuam sa traim in el pana murim. Pentru marea majoritate a oamenilor, moartea este ea insasi biologica: ea survine ca rezultat al cedarii ireversibile a creierului sau a functiilor cardio-respiratorii.
Totusi, pentru cei ce sunt botezati in Hristos, problema este foarte diferita. Adevarata lor moarte survine in momentul in care se afunda in apele baptismale. Fiind rastigniti impreuna cu Hristos, ei sunt si "ingropati impreuna" cu El ( Coloseni 2.12) - si inviati " intru innoirea vietii". De aici mai departe , ei duc ceea ce poate fi numit o " existenta eshatologica".

Traind pe pamant in dimensiunea spatiului si a timpului, ei se impartasesc in acelasi timp de viata vesnica. Uniti cu Hristos ca madulare ale Trupului Sau, ei se impartasesc deja, aici si acum, in pace, de dreptatea si slava imparatiei lui Dumnezeu.

Pentru astfel de oameni , moartea fizica nu mai este o sursa de spaima. Ea nu mai semnifica sfarsitul existentei personale si, odata cu ea nimicirea sperantelor si ambitiilor. Nu mai inseamna ca viata este golita de sens, ca nu mai asteptam nimic altceva decat intoarcerea in pamant a oaselor noastre muritoare.

Pentru aceia dintre noi care au murit in botez si au inviat intru innoirea vietii, iminenta mortii nu mai semnifica moartea luminii. Prin biruinta Pastilor, moartea noastra fizica ne trece tocmai de la intuneric la lumina, in frumusetea stralucitoare a Luminii vesnice care lumineaza toate lucrurile. Deci, mai degraba decat sa ne temem de moarte, noi o imbratisam. Decat sa fugim de ea, sa o negam sau sa o blestemam, noi o intampinam ca ultima etapa a pelerinajului nostru pamantesc, a vietii noastre in Hristos care daruieste sens ultim si valoare chiar si celei mai mici indatoriri pe care o indeplinim cu credinta, celei mai intime relatii pe care ne-o asumam cu dragoste.

Pentru cei care mor in Hristos prin botez si inviaza cu El intru innoirea vietii, aceasta viata are valoare si sens dincolo de orice ne putem imagina sau putem spera.

Roaga-te

Roaga-te zi si noapte.
Roaga-te atunci cand esti fericit
Si atunci cand esti trist.
Roaga-te cu teama,
Dar cu mintea lucida si vigilenta,
Pentru ca rugaciunea ta sa infloreasca.
Caci Scriptura spune:
"Ochii Domnului se uita la cei drepti ,
Iar urechile Sale sunt deschise la chemarile lor".(Ps. 34.15)

Despre aproapele

Evanghelia Sf. Ioan ne aduce un cuvant al Domnului, poate cel mai grav ce a fost vreodata adresat Bisericii:" cel ce primeste pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine ma primeste; iar cine ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine". (Ioan 13. 20).

Daca lumea , omul, aproapele nostru, primeste un membru al Bisericii, pe unul dintre noi, el se afla deja in miscarea gradata a comuniunii.

Iadul nu depinde de mania lui Dumnezeu, poate ca el depinde de iubirea cosmica a Sfintilor." A-l vedea pe Dumnezeu in fratele tau","a te simti tot timpul inaltat pe cruce".

Meditatii

In adancurile fiecarei fiinte umane exista o nepotolita sete dupa Dumnezeu. Aceasta este o forta interioara, o dorinta sau o nazuinta sfanta, care ne scoate din starea de apatie a vietii noastre cotidiene si ne poate inalta pana la un nivel dureros dar sublim al existentei, marcat in egala masura de tristete dar si de bucurie.
Tristete, deoarece stim foarte bine ca dorinta noastra nu va fi niciodata pe deplin satisfacuta in decursul acestei vieti, ca obiectul ei ne va ramane mereu de neatins. Cu toate acestea , este o " tristete plina de bucurie", intrucat obiectul dupa care tanjim se descopera a fi o Persoana : Cel care ne aduce la fiinta, ne invita sa-I cautam chipul si ne cuprinde in imbratisarea Sa , revarsandu-si neincatat asupra noastra indurarea mila si dragostea.

Tragedia vietii noastre consta in tentatia permanenta de a-l pierde din vedere pe Dumnezeu si a ne dori ceva inferior Lui.

La fel ca israelitii din vechime, noi comitem in mod repetat actul tradator al adulterului , fiindca " Il inselam cu alti dumnezei".

Dorinta insasi se perverteste, fiind transformata intr-un imbold launtric pentru ceva care va putea mai degraba sa satisfaca pasiunile corupte decat sa hraneasca sufletul infometat.

O stranie si puternica neliniste ne indeamna sa cautam dincolo de viata noastra cotidiana si de experienta noastra nemijlocita, pentru a afla cateva ratiuni cu insemnatate si finalitate absoluta.

Cata vreme acea neliniste nu poarta un nume si nu are o finalitate limpede, bajbaim si ne impleticim prin viata cautand cu disperare ceva care sa ne ofere satisfactie, sau macar ceva care sa ne potoleasca dorinta chinuitoare care ne devoreaza.

Nestiind ca motorul din spatele acelei dorinte este dorul de Dumnezeu, ne cheltuim timpul si ne risipim energia alergand dupa vise desarte si idoli la moda.

Dar visele raman simple fantezii, iar idolii alcatuiti din tarana, se prefac in praf si pulbere.

Icoana : o oglinda

Sf. Icoane ne amintesc de chemarea si mareata posibilitate la care suntem invitati, spre nemuritoarea comuniune cu Cel ce ne iubeste.

Sf.Icoane deschid o fereastra pentru a ne descoperi frumusetea raiului.In acelasi timp, oglindesc chipul dumnezeiesc intru care fiecare din noi am fost ziditi.

Si astfel - in ciuda lipsurilor noastre si a urateniei noastre ocazionale - descopera si frumusetea ce se gaseste ascunsa in noi.

Locul Inimii

"Dumnezeu ni se descopera in tacerea inimii". Parintii pustiei, urmand nevointe ascetice generatie dupa generatie, au ajuns singuri sa cunoasca acest adevar, indeosebi din experienta personala.

Putem dobandi in multe feluri cunostinte despre Dumnezeu, in primul rand din Biblie si prin Sf.Liturghie. Totusi ne punem intrebarea : cum trecem de la cunostinte despre Dumnezeu la cunoasterea lui Dumnezeu , adica, la o comuniune de iubire cu El din ce in ce mai adanca.

Adevarata cunoastere a lui Dumnezeu este prin traire. Citirea Sfintelor Scripturi si a scrierilor duhovnicesti, participand regulat la slujbe, dedicandu-ne lucrarii iubirii, sunt actiuni indispensabile daca dorim sa ajungem la o astfel de cunoastere. Dar ea depinde foarte mult de capacitatea noastra de a citi, de a ne ruga si a sluji la nivelul inimii.

Pentru a intreprinde aceasta calatorie interioara, unneori trebuie sa punem la o parte cartile, inregistrarile liturgice chiar si Sf.Scriptura, si sa petrecem cateva clipe in tacere.Dimineata devreme, sau seara dupa lasarea intunericului, sunt momente potrivite sa intram in camara noastra, sa inchidemm usa si sa aprindem o lumanare inaintea unei icoane. Acolo in acea nemiscare , ne putem aduna si concentra asupra celor mai importante aspecte ale vietii noastre.
In acea tacere Ii putem ingadui sa ne vorbeasca si sa ni se descopere.

Ne trudim sa trecem in viata de la cunoasterea lui Dumnezeu la impartasirea cu El.

Aceasta dorinta izvoraste dintr-o dragoste necuprinsa ce vine de la Dumnezeu, ne conduce , intr-un sfarsit , la locul inimii.In chip minunat, in linistea acelui loc si in prezenta sfinteniei, intram , cel putin pentru o clipa, in Imparatia lui Dumnezeu.