Starea de singuratate si libertatea

Starea de singuratatea este durerea cea mai ingrozitoare a spiritului omenesc. Starea de singuratatea nu inseamna lipsa comuniunii, ci constiinta profunda a unei solitudini totale; sentimentul parasirii libere, in viata, de toti si de toate. Esti singur in viata. Privesti in jurul tau si cel de langa tine e o lume aparte, zavorata in ea insasi. In acelasi timp, porti o raspundere fata de viata si fata de lume.In tine se afla raspunderea tuturor generatiilor.La mersul lumii contribuie si pasul tau, ceea ce te face un partas la responsabilitatea fata de un anumit moment al istoriei prin care treci.E o raspundere care e numai a ta, personala, maridu-ti singuratatea, adaugandu-i cosmarul zbuciumului.

In aceasta stare de singuratate lucida, apare si suferinta vietii lipsita de afectiune(inteleasa mai mult ca stare de confort si siguranta.Stare, ce provine din dorinta si lacomie.) Suferinta vietii lipsita de afectiune se afla ascunsa in teama. Teama, ce il cuprinde pe celalalt si se agata de el.Se teme ca va pleca.Sotii se tem, sotiile, parintii, copii,toata lumea se teme.Si politicienii se tem ca vor ramane fara simpatizanti asa ca recurg la compromisuri...Dar, Dumnezeu, stim ca nu se descopera dacat atunci cand esti singur.Iar starea de singuratate este viata, una abundenta. Este sanatate...

Esti liber,adica esti singur.Constiinta libertatii este o constiinta absoluta a singuratatii.Nu esti legat de nimic prin nici o legatura, dar esti responsabil.Doar in aceasta stare, originalitatea noastra, exprimata prin acte si fapte se descopera ca libertate interioara.

Darul tacerii

Tertulian, teologul latin din sec.al 2-lea, spunea ca sangele mucenicilor este samanta Bisericii.

In orice incercare da a vorbi despre tacere rezida o evidenta si profunda ironie. Este ca si cum ai incerca sa descrii cele neintelese, sau sa reprezinti invizibilul. Sarcina in sine este imposibila. Tacerea poate grai doar prin ea insasi:nu prin cuvinte, ci prin experienta. Astfel cel mai bun mod de a o incepe este nu prin vreo definitie sau analiza, ci printr-o istorisire:

In Patericul egiptean exista o scurta istorisire cunoscuta.
Se spune ca intr-o zi avva Theofil, care fusese arhiepiscop, a venit la Schit, un loc din desert si un paradis duhovnicesc, unde un numar mare de monahi isi duceau razboiul nevazut. Arhiepiscopul Teofil si-a facut drum catre chilia avvei Pamvo, un om cunoscut si laudat pentru smerenia si intelepciunea sa. Fratii care il insoteau pe Theofil i-au zis avvei Pamvo : " zii vre-un cuvant episcopului, ca sa se foloseasca". A raspuns avva Pamvo: " daca nu se foloseste de tacerea mea, nici de cuvantul meu nu poate sa se foloseasca."

Putine mai pot fi sau ar mai putea fi spuse. Daca oamenii nu sunt edificati prin tacere, atunci cu siguranta nu se vor folosi de cuvintele noastre.

Cunoasterea sau experienta este diferita de gandirea articulata.

Poti vorbi despre Dumnezeu, despre iubire, despre cutare sau cutare lucru fara sa fii inteles, pentru ca iubirea ca si tacerea nu poate fi cunoscuta vorbind ci doar iubind...tacand...

Este inutil sa vorbesti sau sa citesti despre iubire, sa te gandesti la ea daca nu ai experienta iubirii. Iubirea ca si tacerea este o experienta , nu un concept.

Ati remarcat vreodata? Atunci cand se reflecta in apa lacului, luna sau stelele par mult mai frumoase decat sunt pe cer?

Atunci cand omul, descopera aceasta experienta mistica a reflectarii lui Dumnezeu in el, acesta devine mai frumos decat este in realitate. ( ajunge un Kallos gheron gr. - calugar =" batran frumos") De aceea seninatatea nu este totuna cu tacerea impusa fortat.

Dar si seninatatea fortata este o seninatate falsa; ea neavand nimic autentic.Experienta tacerii ca si comuniune cu Dumnezeu este o sarbatoare continua.

Anevoiosul drum spre lumina

Este dificil, foarte dificil, ca viata infinita si vesnica sa patrunda in sufletul omenesc cel stramt si in trupul omenesc inca si mai stramt. Locuitorii incarcerati ai acestui pamant stau plini de banuiala inaintea a orice este dincolo. Incarcerati in temnita timpului si a spatiului, ei nu suporta sa patrunda in ei ceva mai presus de timp si mai presus de spatiu, ceva de dincolo si vesnic. O astfel de patrundere o considera o agresiune si-i raspund cu ostilitate. Mai mult, dat fiindca omul este ros de "viermele" timpului, acesta nu iubeste interventia vesniciei in viata lui si o tolereaza doar cu mare dificultate. Interventia aceasta o considera adesea ca o violenta si ca o cutezanta de neiertat; si uneori se revolta cu violenta impotriva vesniciei pentru ca vede ca este prea mic inaintea ei, alteori insa n-ajunge pana la aceasta ura salbateca impotriva ei, pentru ca o priveste printr-o prisma prea omeneasca, prea pamanteasca , prea lumeasca.

Cufundat cu trupul in materie, legat prin forta gravitatiei de timp si de spatiu si avand spiritul sau departe de vesnicie, omul lumii nu iubeste excursiile spre ce este dincolo si spre ce este vesnic. Prapastia care exista intre timp si vesnicie este pentru el de netrecut, pentru ca-i lipseste capacitatea si forta necesara de a o sari. Asediat de pretutindeni de moarte, omul ia in deradere pe cei care ii zic : " omul este nemuritor si vesnic". " Nemuritor", in ce privinta? In trupul lui muritor? Si " vesnic", in ce privinta? In spiritul lui neputincios?

Pentru ca omul sa fie nemuritor, el trebuie sa se simta nemuritor in centrul simtirii lui de sine; pentru ca sa fie vesnic, el trebuie sa se recunoasca vesnic in centrul cunostintei lui de sine. Fara aceasta, nemurirea si vesnicia sunt pentru el stari impuse din afara.

Maretia spiritului omenesc

Cand se desteapta in trupul sau de lut si vede realitatile spirituale, omul simte ca realitatile materiale sunt reale in masura in care spiritul lui le intelege ca atare si de aceea ajunge numaidecat la o constatare paradoxala : ca o specie anume de vietuitoare, oamenii, cunosc realitatile din lumea materiala prin intermediul spiritului care nu are insusirile realitatilor materiale, ci este ceva ce nu se poate obiectiva material, nici demonstra ca realitate supra-obiectiva, nici deveni sesizabil prin simturi.

Dar cu toate ca este insesizabil pentru formele realitatii materiale, totusi, prin fiinta lui nevazuta spiritul constituie masura tuturor realitatilor vazute in lumea materiala. Si omul simte si intelege din ce in ce mai bine ca, desi este impalpabila, invizibila si imateriala, gandirea spiritului este totusi mai reala dacat orice alta realitate supra-subiectiva din sfera materiei.

Mai mult : toate realitatile isi intemeiaza realitatea lor pe gandurile spiritului, care in sine este imaterial. Tocmai in aceasta consta superioritatea, taina si maretia spiritului omenesc.

Si omul treaz, purtat de spiritul sau imaterial prin tainele lumii materiale fizice, intelege din ce in ce mai mult ca spiritul lui este realitatea cea mai mare si mai imediata si, in acelasi timp, valoarea lui suprema.

Despre iubire

Cu ajutorul medicinei putem incerca sa vindecam bolile, dar pentru singuratate , disperare si deceptii numai dragostea are leac.

Sunt multi care tanjesc dupa un colt de paine... , dar mai multi sunt aceia care tanjesc dupa o farama de iubire.

 Nu putem darui iubire decat atunci cand suntem ancorati in Iubirea lui Hristos.

Trupul Omenesc

Trupul omenesc ! ...
O, ce laborator minunat care transforma apa in sange, aerul in oase, painea in carne, plantele in metale si metalele in lichide !Un nemaivazut laborator plin de minuni. Dar minuni naturale, veti zice. - Dar ce, in natura nu exista minuni? Un inginer nevazut, un artist facator de minuni, conduce acest laborator minunat pe care noi il numim trup. El se gaseste in trup, dar noi nu-l vedem. Lucrarile lui le vedem, dar pe el insusi, nu. Ca si cum ar fi hotarat sa se ascunda tot mai mult in spatele lucrarilor lui!...Trupul !... Creandu-l asa cum este , Dumnezeu a pus in el enigme nenumarate. In lutul lui, Dumnezeu a infasurat aurul Sau, dragostea Sa. Toate tainele devin de necuprins si il atrag pe om prin latura sa spirituala.

De aceia, taina trupului ca si taina existentei a schimbat gandirea omeneasca, in strigat si framantare, in plangere si doliu, pana cand va gasi sensul vietii lui , atat in lumea aceasta cat si in cealalta.

Scoala vietii

Pentru noi, crestinii, viata aceasta pe pamant este o scoala in care invatam cum sa ne asiguram nemurirea si viata vesnica. Caci ce folos avem de la viata aceasta, daca prin ea nu o putem dobandi pe cea vesnica?

Dar ca sa invieze impreuna cu Hristos, omul trebuie mai intai sa moara impreuna cu El si sa traiasca viata lui Hristos, ca si cum ar fi viata lui proprie. Daca va face aceasta, atunci in ziua Invierii va putea spune, impreuna cu Sfantul Grigore Teologul : " Ieri m-am rastignit cu Hristos, astazi sunt slavit impreuna cu El; ieri am murit impreuna cu El , astazi inviem impreuna cu El."