Izolarea

Traind in pacat , omul se izoleaza, se cunoaste numai pe sine insusi si face din sine insusi centrul intregii existente. Cu cat se cufunda mai mult in izolare, cu atat prapastia intre timp si vesnicie devine mai mare in constiinta si in inima lui.

Cufundat intr-o izolare egoista tot mai adanca, el pierde treptat-treptat simtamantul atoateunitatii neamului omenesc.

Prapastia dintre el si intreaga creatie devine tot mai adanca si de netrecut. El nu se mai vede decat pe sine insusi si pe nimeni altcineva si nimic altceva, nici deasupra, nici in jurul lui. Totul in el nu mai e decat el insusi, impostor mizerabil al divinitatii intronizat pe cloaca lui.

De aici vine si faptul ca exista atat de multi oameni cu ganduri meschine, cu simtaminte mici, care nu pot sa iasa din ei insisi si sa ajunga la altul. Schilodite si mutilate de iubirea de sine, gandurile si simtamintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru ca nu mai ajung la ceea ce este vesnic si la ceea ce este divino-uman.

O prapastie tragica se deschide in ganduri, in simtaminte , in viata: o sfasiere blestemata in constiinte, in inima, in suflet, o ruptura ce pustieste, ca in Faust, chipul sau de om: " Doua suflete locuiesc in pieptul meu..."

Pacatul si Invierea Domnului

Prin pacat omul a devenit muritor si marginit; prin Invierea Domnului , el, ( cel ce crede in Hristos Cel inviat) devine nemuritor si vesnic.

Tocmai in aceasta consta puterea, forta si atotputernicia Invierii lui Hristos. Si de aceea, fara Invierea lui Hristos nu ar fi existat crestinism. Printre minuni, Invierea lui Hristos este cea mai mare. Toate celelalte minuni izvorasc din ea si se rezuma in ea. Din ea decurg si credinta, si dragostea si nadejdea si rugaciunea si evlavia. Ucenicii care au fugit departe de Iisus atunci cand a murit , se intorc la El, atunci cand inviaza.

In acelasi fel toti cei dintai crestini au devenit crestini, pentru ca a inviat Hristos, pentru ca a fost invinsa moartea.

Acest lucru nu se gaseste in nici o religie si el il ridica pe Domnul deasupra tuturor oamenilor si zeilor.El arata si dovedeste in chip unic si de necontestat ca Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevarat si Domn in toate lumile cele vazute si nevazute.

Datorita Invierii lui Hristos, datorita biruintei asupra mortii au fost, sunt si vor fi intotdeauna crestini.

Toata istoria crestinismului nu este altceva decat istoria unei singure si unice minuni, a minunii Invierii lui Hristos, care se continua neintrerupt in inimile crestinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, pana la cea de-a Doua Venire.

Meditatii ale episcopului Nikolai Velimirovici - Cugetari despre bine si rau

" Apusul traieste in zbuciumare, Rasaritul in resemnare.

Apusul roade neincetat din Pomul Cunostintei si simte ca este tot mai flamand dupa stiinta.

Rasaritul sta sub Pomul Vietii, dar nu se intinde sa culeaga fructul.

Apusul tine la organizare, tocmeste neintrerupt lucrurile din afara, in vreme ce valorile launtrice pier una dupa alta.

Rasaritul cultiva neintrerupt valorile dinauntru, in vreme ce valorile din afara cad si se prapadesc.

Apusul cladeste turnuri babilonice, insa pentru ca sunt cladite din piatra necioplita si totdeauna inclinate intr-o parte , turnurile se darama repede.

Rasaritul ciopleste cu sudoare piatra dupa piatra, si reuseste sa ciopleasca piatra cea mai frumoasa, dar nu e in stare sa faca din ea o cladire.

Apusul face sa cultive lucrurile si ele stralucesc, iar omul se salbaticeste si se acopera de intuneric.

Rasaritul face sa cultive oamenii si unii din ei stralucesc, iar lucrurile stau in salbaticiune si cresc in ciulini.

Apusul crede in faptele omului in primul rand, in faptele lui Dumnezeu in al doilea rand si in Dumnezeu in al treilea rand.

Rasaritul crede in Dumnezeu, dar nu pune nici un pret pe faptele lui Dumnezeu si inlatura faptele omului.

De aceea Apusul nu are unitate nici nu poate ajunge la unitate, pentru ca unitatea se afla numai in Dumnezeu; si de aceea activitatea Apusului trece asa de des la razboi, iar pacea Rasaritului la resemnare.

Dar pentru ce se intampla toate acestea, ma intrebi, copile ? Pentru ca Apusul nu-si poate insusi pe Hristos, iar Rasaritul nu-si poate insusi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru ca Apusul recunoaste pe om, nu pe Dumnezeu, in vreme ce Rasaritul recunoaste pe Dumnezeu, dar nu recunoaste pe om.

De aceea Apusul traieste in zbuciumare, iar Rasaritul in resemnare. Iar Iisus Hristos intinde mainile amandoua ca sa cuprinda intr-o imbratisare Rasaritul si Apusul, dar este oprit de Rasarit din cauza inaltarii apoteotice din el si Apusul din cauza sabiilor din el.

Iata Rasaritul si Apusul sunt in sufletul tau. Zbuciumarea si resemnarea sunt seminte din aceeasi arie. Pomul Cunostintei si Pomul Vietii cresc unul langa altul. Rasaritul si Apusul se izbesc in fiecare om; dar nu infatiseaza o vecinatate, ci un duel."