Hristos a Inviat ! Adevarat a Inviat!

Inainte de venirea Mantuitorului Hristos in lumea noastra noi oamenii nu cunosteam decat moartea; iar moartea ne cunostea pe noi. Tot ce era omenesc era impregnat de moarte, robit si invins de ea. Moartea era mai aproape de noi decat fiinta noastra si mai reala decat noi insine. Pamantul era o infricosatoare inchisoare a mortii, iar noi niste neputinciosi prizonieri si detinuti ai ei.

Adevarata viata pe pamant incepe tocmai de la Invierea Mantuitorului, pentru ca este o viata care nu se sfarseste cu moartea. Fara Invierea lui Hristos, viata omeneasca nu este altceva decat o agonie pasiva care se sfarseste inevitabil cu moartea. Dar viata adevarata este cea care nu se sfarseste cu moartea. Si o astfel de viata a devenit o posibilitate pe pamant numai prin invierea Dumnezeului - om Hristos. Viata este viata adevarata numai in Dumnezeu. Unde este Hristos, acolo nu mai este moarte, acolo omul a trecut din moarte la viata, traieste deja viata vesnica. Cu invierea lui Hristos, " praznuim omorarea mortii, parga altei vieti, vesnice". (Canonul Pastelui , cantarea 7-a).

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu insa, prin Invierea Lui ii " condamna" pe oameni la nemurire.In locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El ii imbratiseaza, in locul ocarilor, El le imparte binecuvantari; in locul mortii, El le da Invierea si viata vesnica.

Meditatii in Saptamana Mare

Participarea divina la existenta umana deschide calea participarii omului la viata lui Dumnezeu. Daca telos-ul sau punctul final al existentei noastre nu ar fi o totala impartasire din viata trinitara - daca am fi chemati, de pilda, la simpla "caramaderie" cu Dumnezeu prin justificare sau chiar la bucuria vesnica a "vederii fericite" - atunci ar fi fost teoretic posibil ca Dumnezeu sa ne mantuiasca fara sa apeleze la o intrupare reala care presupunea ca Logosul dumnezeiesc si vesnic sa accepte moartea in umanitatea Sa asumata. Participarea ontologica deplina a lui Dumnezeu la viata omeneasca este necesara daca persoanele umane vor participa in acelasi grad la viata dumnezeiasca.

Crucea lui Hristos inseamna, in cele din urma, eliberare : de frica, de pacat, de moarte si de stricaciune. Dar, asa cum arata experienta noastra, fiecare din acestea ramane o realitate a vietii cotidiene, pentru crestini ca si pentru necredinciosi. Puterea eliberatoare a Rastignirii sta in izbanda sa " finala" asupra acestor experiente atat de sugestiv descrise in tabloul eshatologic al ultimului capitol din Apocalipsa. Potrivit acestei viziuni , odihnindu-Se in mijlocul poporului Sau, Dumnezeu " va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi..."

Cu toate acestea, moartea Fiului lui Dumnezeu in cadrul istoriei omenesti are ca efect o transformare eliberatoare a vietii umane deja in orizontul acestei istorii. Aceasta " libertate existentiala" - o libertate " in Duh" - ne da posibilitatea sa raspundem harului dumnezeiesc mantuitor cu credinta, ascultare si dragoste. Aceasta libertate se constituie deci ca temelie indispensabila a sfintirii noastre si a vietii morale crestine in totalitatea sa.

Ca si mantuirea , sfintirea este un proces ce are la baza sinergia sau cooperarea divino-umana. Si in acest caz, initiativa ii apartine in intregime lui Dumnezeu. Duhul este cel care transmite adevarul, care aduce daruri si umple inimile noastre cu dragostea Tatalui, toate inlauntrul trupului lui Hristos. Duhul este Cel Care starneste credinta, daruieste harul si inspira virtutile care iau forma "faptelor iubirii". Totusi, fara receptivitatea noastra activa, lucrarea Sa ar fi inutila. Initiativa divina trebuie sa intalneasca raspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfinteniei sa-si implineasca scopul sau. Aceasta este de fapt - indumnezeirea.

In experienta comuna a Trupului lui Hristos, " indumnezeirea" este rodul unei cautari launtrice neobosite, care incepe in prezent si se implineste in viata sfintilor , in Imparatia lui Dumnezeu.
Forta calauzitoare din spatele acestui pelerinaj este dragostea dupa Dumnezeu, dorinta continuua de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a ne odihni vesnic in comuniunea fericita cu El.
O rugaciune ortodoxa concentreaza aceasta iubire asupra persoanei Fiului dumnezeiesc : " O , Pastile cele mari si Preasfintite(...), da-ne noua sa ne impartasim din Tine mai cu adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale."

Iubirea ce motiveaza pelerinajul spre indumnezeire este in cele din urma dorul dupa participarea la viata Sfintei Treimi. Aceasta iubire , mai intensa decat oricare alta, ne ajuta sa acceptam calea anevoioasa a purificarii spre sfintire ce duce la iluminare si transfigurare ( un nou Tabor). El este , de asemenea, motivatia ce sta la baza vietii morale crestine. Comportamentul etic nu este niciodata un scop in sine. Singura sa justificare reala si finala o gasim in anevoiosul, dar binecuvantatul pelerinaj care duce la comuniunea vesnica cu Dumnezeul iubirii.