Traind in pacat , omul se izoleaza, se cunoaste numai pe sine insusi si face din sine insusi centrul intregii existente. Cu cat se cufunda mai mult in izolare, cu atat prapastia intre timp si vesnicie devine mai mare in constiinta si in inima lui.Cufundat intr-o izolare egoista tot mai adanca, el pierde treptat-treptat simtamantul atoateunitatii neamului omenesc. 
Prapastia dintre el si intreaga creatie devine tot mai adanca si de netrecut. El nu se mai vede decat pe sine insusi si pe nimeni altcineva si nimic altceva, nici deasupra, nici in jurul lui. Totul in el nu mai e decat el insusi, impostor mizerabil al divinitatii intronizat pe cloaca lui. 
De aici vine si faptul ca exista atat de multi oameni cu ganduri meschine, cu simtaminte mici, care nu pot sa iasa din ei insisi si sa ajunga la altul. Schilodite si mutilate de iubirea de sine, gandurile si simtamintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru ca nu mai ajung la ceea ce este vesnic si la ceea ce este divino-uman.
O prapastie tragica se deschide in ganduri, in simtaminte , in viata: o sfasiere blestemata in constiinte, in inima, in suflet, o ruptura ce pustieste, ca in Faust, chipul sau de om: " Doua suflete locuiesc in pieptul meu..."