Dorul Omului

Intr-adevar, toata viata vazuta a omului, viata sa in timp si spatiu, este intemeiata pe lucruri nevazute, adica pe suflet, pe gandurile lui, pe constiinta lui.

In lumea realitatilor si a faptelor vazute, omul se orienteaza prin gandirea lui si cu ajutorul ei masoara si evalueaza toate, macar ca si pentru el ea este nevazuta. Inca si mai natural si mai logic este ca el sa se orienteze prin ea in lumea realitatilor si a valorilor spirituale. Prin gandire omul este legat nu numai de lumea celor vazute, a realitatilor materiale, ci si de lumea realitatilor spirituale. Nici cei mai extremisti senzualisti in teoria cunoasterii nu pot tagadui acest lucru. Trebuie sa recunoastem ca spiritul omenesc este un atelier minunat in care impresiile simturilor se transforma insesizabil in ganduri. Din orice unghi s-ar apropia de realitatile materiale si spirituale, observatorul atent al lumii simte in chip necesar prezenta unei taine infinite in toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice ganditor il plateste in mod obligatoriu tainei enigmatice a lumii. Desigur ca orientarea in aceasta lume enigmatica depinde de natura spiritului prin care se orienteaza omul. Iar natura lui, spiritul omenesc si-o manifesta si o dovedeste in experienta castigata prin actiunile lui. Ori din intreaga aceasta experienta decurge dorul omului si al sufletului sau pentru infinit in toate manifesterile lui : in cunoastere , in viata, in experienta.

Singuratate si smerenie

Numai "cel bland cu inima" linisteste inimile revoltate si salbatice; numai cel smerit cu inima smereste sufletele cele mandre si ingamfate. A "arata blandete fata de toti oamenii" este o datorie a fiecarui crestin adevarat (Tit 3,2). Dar crestinul devine cu adevarat bland si smerit atunci cand cauta sa faca loc in inima lui Blandului si Smeritul Domn Iisus, caci El este Singurul cu adevarat, " bland si smerit cu inima"( Matei 11,29).

Fiecare om trebuie sa invete sa se roage.

Smereste-te pe tine insuti mai prejos decat toti: fii toate in toti, dar prin Hristos si dupa Hristos.

Cand esti singur, roaga-te: Smerite Doamne, smereste-ma cu smerenia Ta !

Taine

Fara indoiala ca , dupa Dumnezeu, omul este existenta cea mai tainica si mai enigmatica din toate lumile cunoscute gandirii omenesti.

In adancurile fara fund si fara hotar ale existentei omenesti traiesc si se ciocnesc una de alta antiteze ireconciliabile : viata si moartea, binele si raul, Dumnezeu si diavolul si tot ce exista in ele si in jurul lor.

In toate religiile lui, filozofiile, stiintele si civilizatiile lui spirituale si materiale, neamul omenesc s-a straduit sa dezlege in esenta ei o singura probleme atotcuprinzatoare:

problema omului.Si din toate durerile si suferintele lui el si-a cizelat pentru sine, o divinitate suprema, pe care a adorat-o ca pe suprema valoare si ca pe criteriul ultim al tuturor. Aceasta suprema divinitate este "omul masura tuturor"( Protagoras), adica omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor.

Dar in acest fel majestatea sa, omul , n-a dezlegat problema omului. Pentru ca masurandu-se prin el insusi, el nu S-a inteles in adanc nici pe sine insusi, cum n-a inteles nici lumea din jurul lui ( vezi 2 Cor. 10,12). In realitate, el s-a straduit in zadar; a oglindit o oglinda intr-o alta oglinda. Si toate s-au rezumat in strigatul zguduitor si in marturisirea lui infricosatoare: " nimic despre mine nu stiu" ( 1 Cor. 4, 4 ). Nimic nu cunosc despre mine; nu cunosc nici ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viata. Mai mult cu toata fiinta mea simt ca sunt sclav al mortii, un sclav al raului si prin pacat un sclav al diavolului. Rodul intregii activitati a omului a fost de a fi alcatuit din tot neamul omenesc un trup: " trupul mortii". Si fiecare a devenit incorporat in acest trup al mortii. Dar ce se ascunde in acest trup al mortii ? - Miros urat, putreziciune, viermi... " Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?" ( Romani 7,24).

Nimeni, nimeni in afara de Iisus Hristos. Pentru ca El biruind moartea prin Invierea Sa, a desfiintat "trupul mortii", a izbavit neamul omenesc din moarte, i-a daruit Viata cea vesnica.

Trupul vesnic al Bisericii

" Nu mai este elin si iudeu, taiere-imprejur si netaiere-imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si in toti Hristos. ( Col.3,11).

"Toate si in toti Hristos". Contrariul acesteia? - Vidul, nimicul ! El este atoatefiinta. In afara Lui : nefiinta. Daca Hristos nu este in tine, nu esti nimic, esti un zero, esti un cadavru, esti ceea ce nu este. Fara Hristos, insusi universul, este un cadavru, un zero, ceva lipsit de fiinta. Hristos le umple pe toate si le cuprinde pe toate in Sine; fara El toate sunt goale, pustii haotice.

Daca indepartam pe Hristos de om, de soare, de univers, de albina, toate se prabusesc in haos, in nefiinta, in nimic, in moarte.

Cand omul se incorporeaza in Biserica lui Hristos, el se umple de simtamantul atoatedeplinatatii si a toateunitatii. Pentru el nu mai exista moarte, ci nemurirea si vesnicia.

In bogatia aceasta ne introduce Taina Sfantului Botez, pentru ca prin ea ne incorporam in trupul vesnic viu al Bisericii.

Darul vietii vesnice

Domnul nu a venit in lume doar pentru o simpla ameliorare a conditiilor noastre de viata. Nici n-a venit ca sa impuna un sistem politic ori economic, sau sa ne invete o metoda de dobandire a unui echilibru psiho-somatic.

El a venit sa biruie moartea si sa ne aduca viata vesnica." Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat, ca toti cei ce cred in El sa nu piara , ci sa aiba viata vesnica" ( Ioan 3, 16).

Si aceasta viata vesnica nu este o fagaduinta a unei fericiri dincolo de spatiu si de timp, nici o simpla supravietuire dupa moarte sau o prelungire a vietii noastre actuale. Viata vesnica este darul lui Dumnezeu care ne lumineaza aici si acum, si da sens lucrurilor prezente si celor viitoare, atat trupului cat si sufletului, persoanei umane in intregimea ei.

Aratarile lui Hristos Cel Inviat ucenicilor Sai au avut drept scop de a-i umple cu certitudinea faptului ca moartea a fost depasita. Domnul a inviat." Moartea nu mai are stapanire asupra Lui" ( Romani 6, 9). El este Dumnezeu desavarsit intrand si iesind prin usile incuiate. ( Nu intamplator Liturghia credinciosilor incepe cu maretele cuvinte Usile, Usile , cu intelepciune sa luam aminte! - stiut fiind faptul ca in Biserica Primara se inchideau la propriu usile Domnul cel Inviat intrand prin usile incuiate ca odinioara si se ofera ca hrana si bautura pentru viata vesnica in marea taina a Euharistiei).

Suflul Duhului Sfant

Suflul care uneste intr-o neincetata respiratie creatura si Creatorul este suflul Duhului Sfant, Datatorul de viata, Invatatorul tainelor, Ocrotitorul oricarei fiinte ce se naste intru El.

Izolarea

Traind in pacat , omul se izoleaza, se cunoaste numai pe sine insusi si face din sine insusi centrul intregii existente. Cu cat se cufunda mai mult in izolare, cu atat prapastia intre timp si vesnicie devine mai mare in constiinta si in inima lui.

Cufundat intr-o izolare egoista tot mai adanca, el pierde treptat-treptat simtamantul atoateunitatii neamului omenesc.

Prapastia dintre el si intreaga creatie devine tot mai adanca si de netrecut. El nu se mai vede decat pe sine insusi si pe nimeni altcineva si nimic altceva, nici deasupra, nici in jurul lui. Totul in el nu mai e decat el insusi, impostor mizerabil al divinitatii intronizat pe cloaca lui.

De aici vine si faptul ca exista atat de multi oameni cu ganduri meschine, cu simtaminte mici, care nu pot sa iasa din ei insisi si sa ajunga la altul. Schilodite si mutilate de iubirea de sine, gandurile si simtamintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru ca nu mai ajung la ceea ce este vesnic si la ceea ce este divino-uman.

O prapastie tragica se deschide in ganduri, in simtaminte , in viata: o sfasiere blestemata in constiinte, in inima, in suflet, o ruptura ce pustieste, ca in Faust, chipul sau de om: " Doua suflete locuiesc in pieptul meu..."