Izolarea

Traind in pacat , omul se izoleaza, se cunoaste numai pe sine insusi si face din sine insusi centrul intregii existente. Cu cat se cufunda mai mult in izolare, cu atat prapastia intre timp si vesnicie devine mai mare in constiinta si in inima lui.

Cufundat intr-o izolare egoista tot mai adanca, el pierde treptat-treptat simtamantul atoateunitatii neamului omenesc.

Prapastia dintre el si intreaga creatie devine tot mai adanca si de netrecut. El nu se mai vede decat pe sine insusi si pe nimeni altcineva si nimic altceva, nici deasupra, nici in jurul lui. Totul in el nu mai e decat el insusi, impostor mizerabil al divinitatii intronizat pe cloaca lui.

De aici vine si faptul ca exista atat de multi oameni cu ganduri meschine, cu simtaminte mici, care nu pot sa iasa din ei insisi si sa ajunga la altul. Schilodite si mutilate de iubirea de sine, gandurile si simtamintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru ca nu mai ajung la ceea ce este vesnic si la ceea ce este divino-uman.

O prapastie tragica se deschide in ganduri, in simtaminte , in viata: o sfasiere blestemata in constiinte, in inima, in suflet, o ruptura ce pustieste, ca in Faust, chipul sau de om: " Doua suflete locuiesc in pieptul meu..."

Pacatul si Invierea Domnului

Prin pacat omul a devenit muritor si marginit; prin Invierea Domnului , el, ( cel ce crede in Hristos Cel inviat) devine nemuritor si vesnic.

Tocmai in aceasta consta puterea, forta si atotputernicia Invierii lui Hristos. Si de aceea, fara Invierea lui Hristos nu ar fi existat crestinism. Printre minuni, Invierea lui Hristos este cea mai mare. Toate celelalte minuni izvorasc din ea si se rezuma in ea. Din ea decurg si credinta, si dragostea si nadejdea si rugaciunea si evlavia. Ucenicii care au fugit departe de Iisus atunci cand a murit , se intorc la El, atunci cand inviaza.

In acelasi fel toti cei dintai crestini au devenit crestini, pentru ca a inviat Hristos, pentru ca a fost invinsa moartea.

Acest lucru nu se gaseste in nici o religie si el il ridica pe Domnul deasupra tuturor oamenilor si zeilor.El arata si dovedeste in chip unic si de necontestat ca Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevarat si Domn in toate lumile cele vazute si nevazute.

Datorita Invierii lui Hristos, datorita biruintei asupra mortii au fost, sunt si vor fi intotdeauna crestini.

Toata istoria crestinismului nu este altceva decat istoria unei singure si unice minuni, a minunii Invierii lui Hristos, care se continua neintrerupt in inimile crestinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, pana la cea de-a Doua Venire.

Meditatii ale episcopului Nikolai Velimirovici - Cugetari despre bine si rau

" Apusul traieste in zbuciumare, Rasaritul in resemnare.

Apusul roade neincetat din Pomul Cunostintei si simte ca este tot mai flamand dupa stiinta.

Rasaritul sta sub Pomul Vietii, dar nu se intinde sa culeaga fructul.

Apusul tine la organizare, tocmeste neintrerupt lucrurile din afara, in vreme ce valorile launtrice pier una dupa alta.

Rasaritul cultiva neintrerupt valorile dinauntru, in vreme ce valorile din afara cad si se prapadesc.

Apusul cladeste turnuri babilonice, insa pentru ca sunt cladite din piatra necioplita si totdeauna inclinate intr-o parte , turnurile se darama repede.

Rasaritul ciopleste cu sudoare piatra dupa piatra, si reuseste sa ciopleasca piatra cea mai frumoasa, dar nu e in stare sa faca din ea o cladire.

Apusul face sa cultive lucrurile si ele stralucesc, iar omul se salbaticeste si se acopera de intuneric.

Rasaritul face sa cultive oamenii si unii din ei stralucesc, iar lucrurile stau in salbaticiune si cresc in ciulini.

Apusul crede in faptele omului in primul rand, in faptele lui Dumnezeu in al doilea rand si in Dumnezeu in al treilea rand.

Rasaritul crede in Dumnezeu, dar nu pune nici un pret pe faptele lui Dumnezeu si inlatura faptele omului.

De aceea Apusul nu are unitate nici nu poate ajunge la unitate, pentru ca unitatea se afla numai in Dumnezeu; si de aceea activitatea Apusului trece asa de des la razboi, iar pacea Rasaritului la resemnare.

Dar pentru ce se intampla toate acestea, ma intrebi, copile ? Pentru ca Apusul nu-si poate insusi pe Hristos, iar Rasaritul nu-si poate insusi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru ca Apusul recunoaste pe om, nu pe Dumnezeu, in vreme ce Rasaritul recunoaste pe Dumnezeu, dar nu recunoaste pe om.

De aceea Apusul traieste in zbuciumare, iar Rasaritul in resemnare. Iar Iisus Hristos intinde mainile amandoua ca sa cuprinda intr-o imbratisare Rasaritul si Apusul, dar este oprit de Rasarit din cauza inaltarii apoteotice din el si Apusul din cauza sabiilor din el.

Iata Rasaritul si Apusul sunt in sufletul tau. Zbuciumarea si resemnarea sunt seminte din aceeasi arie. Pomul Cunostintei si Pomul Vietii cresc unul langa altul. Rasaritul si Apusul se izbesc in fiecare om; dar nu infatiseaza o vecinatate, ci un duel."

Hristos a Inviat ! Adevarat a Inviat!

Inainte de venirea Mantuitorului Hristos in lumea noastra noi oamenii nu cunosteam decat moartea; iar moartea ne cunostea pe noi. Tot ce era omenesc era impregnat de moarte, robit si invins de ea. Moartea era mai aproape de noi decat fiinta noastra si mai reala decat noi insine. Pamantul era o infricosatoare inchisoare a mortii, iar noi niste neputinciosi prizonieri si detinuti ai ei.

Adevarata viata pe pamant incepe tocmai de la Invierea Mantuitorului, pentru ca este o viata care nu se sfarseste cu moartea. Fara Invierea lui Hristos, viata omeneasca nu este altceva decat o agonie pasiva care se sfarseste inevitabil cu moartea. Dar viata adevarata este cea care nu se sfarseste cu moartea. Si o astfel de viata a devenit o posibilitate pe pamant numai prin invierea Dumnezeului - om Hristos. Viata este viata adevarata numai in Dumnezeu. Unde este Hristos, acolo nu mai este moarte, acolo omul a trecut din moarte la viata, traieste deja viata vesnica. Cu invierea lui Hristos, " praznuim omorarea mortii, parga altei vieti, vesnice". (Canonul Pastelui , cantarea 7-a).

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu insa, prin Invierea Lui ii " condamna" pe oameni la nemurire.In locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El ii imbratiseaza, in locul ocarilor, El le imparte binecuvantari; in locul mortii, El le da Invierea si viata vesnica.

Meditatii in Saptamana Mare

Participarea divina la existenta umana deschide calea participarii omului la viata lui Dumnezeu. Daca telos-ul sau punctul final al existentei noastre nu ar fi o totala impartasire din viata trinitara - daca am fi chemati, de pilda, la simpla "caramaderie" cu Dumnezeu prin justificare sau chiar la bucuria vesnica a "vederii fericite" - atunci ar fi fost teoretic posibil ca Dumnezeu sa ne mantuiasca fara sa apeleze la o intrupare reala care presupunea ca Logosul dumnezeiesc si vesnic sa accepte moartea in umanitatea Sa asumata. Participarea ontologica deplina a lui Dumnezeu la viata omeneasca este necesara daca persoanele umane vor participa in acelasi grad la viata dumnezeiasca.

Crucea lui Hristos inseamna, in cele din urma, eliberare : de frica, de pacat, de moarte si de stricaciune. Dar, asa cum arata experienta noastra, fiecare din acestea ramane o realitate a vietii cotidiene, pentru crestini ca si pentru necredinciosi. Puterea eliberatoare a Rastignirii sta in izbanda sa " finala" asupra acestor experiente atat de sugestiv descrise in tabloul eshatologic al ultimului capitol din Apocalipsa. Potrivit acestei viziuni , odihnindu-Se in mijlocul poporului Sau, Dumnezeu " va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi..."

Cu toate acestea, moartea Fiului lui Dumnezeu in cadrul istoriei omenesti are ca efect o transformare eliberatoare a vietii umane deja in orizontul acestei istorii. Aceasta " libertate existentiala" - o libertate " in Duh" - ne da posibilitatea sa raspundem harului dumnezeiesc mantuitor cu credinta, ascultare si dragoste. Aceasta libertate se constituie deci ca temelie indispensabila a sfintirii noastre si a vietii morale crestine in totalitatea sa.

Ca si mantuirea , sfintirea este un proces ce are la baza sinergia sau cooperarea divino-umana. Si in acest caz, initiativa ii apartine in intregime lui Dumnezeu. Duhul este cel care transmite adevarul, care aduce daruri si umple inimile noastre cu dragostea Tatalui, toate inlauntrul trupului lui Hristos. Duhul este Cel Care starneste credinta, daruieste harul si inspira virtutile care iau forma "faptelor iubirii". Totusi, fara receptivitatea noastra activa, lucrarea Sa ar fi inutila. Initiativa divina trebuie sa intalneasca raspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfinteniei sa-si implineasca scopul sau. Aceasta este de fapt - indumnezeirea.

In experienta comuna a Trupului lui Hristos, " indumnezeirea" este rodul unei cautari launtrice neobosite, care incepe in prezent si se implineste in viata sfintilor , in Imparatia lui Dumnezeu.
Forta calauzitoare din spatele acestui pelerinaj este dragostea dupa Dumnezeu, dorinta continuua de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a ne odihni vesnic in comuniunea fericita cu El.
O rugaciune ortodoxa concentreaza aceasta iubire asupra persoanei Fiului dumnezeiesc : " O , Pastile cele mari si Preasfintite(...), da-ne noua sa ne impartasim din Tine mai cu adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale."

Iubirea ce motiveaza pelerinajul spre indumnezeire este in cele din urma dorul dupa participarea la viata Sfintei Treimi. Aceasta iubire , mai intensa decat oricare alta, ne ajuta sa acceptam calea anevoioasa a purificarii spre sfintire ce duce la iluminare si transfigurare ( un nou Tabor). El este , de asemenea, motivatia ce sta la baza vietii morale crestine. Comportamentul etic nu este niciodata un scop in sine. Singura sa justificare reala si finala o gasim in anevoiosul, dar binecuvantatul pelerinaj care duce la comuniunea vesnica cu Dumnezeul iubirii.

Biruinta Pastelui - nimicirea mortii

Presiunile larg raspandite din societatile apusene in sprijinul eutanasiei si a sinuciderii asistate medical, reflecta o cultura obsedata de moartea fizica. Obsedata de ea si de frica de ea, deoarece moartea semnifica sfarsitul ambitiilor individuale si nimicirea realizarilor personale.
In aceasta perspectiva privita fiind moartea demonstreaza ca viata este lipsita de sens. De aici preocuparea dureroasa de " a muri cu demnitate", adica de a muri fara suferinta, fara grija , fara a observa.

A avea aceasta atitudine inseamna, de asemenea, a muri fara Cruce. Pe de alta parte , Iisus nu a murit cu demnitate. El a murit cu un strigat al agoniei pe buze si cu un trup frant de durere. Si prin acea moarte, dezbracat de orice strop de "demnitate", El a oferit fiecarei morti si fiecarei vieti posibilitatea unui sens vesnic.

Unde situam acea posibilitate si cum o actualizam in cursul vietii noastre zilnice? In Epistola catre Romani , apostolul Pavel ne ofera singurul raspuns plauzibil la aceasta intrebare. Acolo, in capitolul 6, el afirma ca adevarata noastra moarte survine la botez.
"Deci ne-am ingropat impreuna cu El, in moarte, prin botez, pentru ca , precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii. Caci daca am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii lui, atunci vom fi partasi si ai Invierii Lui."

Anterior botezului, viata pe care o ducem este strict biologica. Suntem nascuti in " vechiul Adam" si continuam sa traim in el pana murim. Pentru marea majoritate a oamenilor, moartea este ea insasi biologica: ea survine ca rezultat al cedarii ireversibile a creierului sau a functiilor cardio-respiratorii.
Totusi, pentru cei ce sunt botezati in Hristos, problema este foarte diferita. Adevarata lor moarte survine in momentul in care se afunda in apele baptismale. Fiind rastigniti impreuna cu Hristos, ei sunt si "ingropati impreuna" cu El ( Coloseni 2.12) - si inviati " intru innoirea vietii". De aici mai departe , ei duc ceea ce poate fi numit o " existenta eshatologica".

Traind pe pamant in dimensiunea spatiului si a timpului, ei se impartasesc in acelasi timp de viata vesnica. Uniti cu Hristos ca madulare ale Trupului Sau, ei se impartasesc deja, aici si acum, in pace, de dreptatea si slava imparatiei lui Dumnezeu.

Pentru astfel de oameni , moartea fizica nu mai este o sursa de spaima. Ea nu mai semnifica sfarsitul existentei personale si, odata cu ea nimicirea sperantelor si ambitiilor. Nu mai inseamna ca viata este golita de sens, ca nu mai asteptam nimic altceva decat intoarcerea in pamant a oaselor noastre muritoare.

Pentru aceia dintre noi care au murit in botez si au inviat intru innoirea vietii, iminenta mortii nu mai semnifica moartea luminii. Prin biruinta Pastilor, moartea noastra fizica ne trece tocmai de la intuneric la lumina, in frumusetea stralucitoare a Luminii vesnice care lumineaza toate lucrurile. Deci, mai degraba decat sa ne temem de moarte, noi o imbratisam. Decat sa fugim de ea, sa o negam sau sa o blestemam, noi o intampinam ca ultima etapa a pelerinajului nostru pamantesc, a vietii noastre in Hristos care daruieste sens ultim si valoare chiar si celei mai mici indatoriri pe care o indeplinim cu credinta, celei mai intime relatii pe care ne-o asumam cu dragoste.

Pentru cei care mor in Hristos prin botez si inviaza cu El intru innoirea vietii, aceasta viata are valoare si sens dincolo de orice ne putem imagina sau putem spera.