Anevoiosul drum spre lumina

Este dificil, foarte dificil, ca viata infinita si vesnica sa patrunda in sufletul omenesc cel stramt si in trupul omenesc inca si mai stramt. Locuitorii incarcerati ai acestui pamant stau plini de banuiala inaintea a orice este dincolo. Incarcerati in temnita timpului si a spatiului, ei nu suporta sa patrunda in ei ceva mai presus de timp si mai presus de spatiu, ceva de dincolo si vesnic. O astfel de patrundere o considera o agresiune si-i raspund cu ostilitate. Mai mult, dat fiindca omul este ros de "viermele" timpului, acesta nu iubeste interventia vesniciei in viata lui si o tolereaza doar cu mare dificultate. Interventia aceasta o considera adesea ca o violenta si ca o cutezanta de neiertat; si uneori se revolta cu violenta impotriva vesniciei pentru ca vede ca este prea mic inaintea ei, alteori insa n-ajunge pana la aceasta ura salbateca impotriva ei, pentru ca o priveste printr-o prisma prea omeneasca, prea pamanteasca , prea lumeasca.

Cufundat cu trupul in materie, legat prin forta gravitatiei de timp si de spatiu si avand spiritul sau departe de vesnicie, omul lumii nu iubeste excursiile spre ce este dincolo si spre ce este vesnic. Prapastia care exista intre timp si vesnicie este pentru el de netrecut, pentru ca-i lipseste capacitatea si forta necesara de a o sari. Asediat de pretutindeni de moarte, omul ia in deradere pe cei care ii zic : " omul este nemuritor si vesnic". " Nemuritor", in ce privinta? In trupul lui muritor? Si " vesnic", in ce privinta? In spiritul lui neputincios?

Pentru ca omul sa fie nemuritor, el trebuie sa se simta nemuritor in centrul simtirii lui de sine; pentru ca sa fie vesnic, el trebuie sa se recunoasca vesnic in centrul cunostintei lui de sine. Fara aceasta, nemurirea si vesnicia sunt pentru el stari impuse din afara.

Maretia spiritului omenesc

Cand se desteapta in trupul sau de lut si vede realitatile spirituale, omul simte ca realitatile materiale sunt reale in masura in care spiritul lui le intelege ca atare si de aceea ajunge numaidecat la o constatare paradoxala : ca o specie anume de vietuitoare, oamenii, cunosc realitatile din lumea materiala prin intermediul spiritului care nu are insusirile realitatilor materiale, ci este ceva ce nu se poate obiectiva material, nici demonstra ca realitate supra-obiectiva, nici deveni sesizabil prin simturi.

Dar cu toate ca este insesizabil pentru formele realitatii materiale, totusi, prin fiinta lui nevazuta spiritul constituie masura tuturor realitatilor vazute in lumea materiala. Si omul simte si intelege din ce in ce mai bine ca, desi este impalpabila, invizibila si imateriala, gandirea spiritului este totusi mai reala dacat orice alta realitate supra-subiectiva din sfera materiei.

Mai mult : toate realitatile isi intemeiaza realitatea lor pe gandurile spiritului, care in sine este imaterial. Tocmai in aceasta consta superioritatea, taina si maretia spiritului omenesc.

Si omul treaz, purtat de spiritul sau imaterial prin tainele lumii materiale fizice, intelege din ce in ce mai mult ca spiritul lui este realitatea cea mai mare si mai imediata si, in acelasi timp, valoarea lui suprema.

Despre iubire

Cu ajutorul medicinei putem incerca sa vindecam bolile, dar pentru singuratate , disperare si deceptii numai dragostea are leac.

Sunt multi care tanjesc dupa un colt de paine... , dar mai multi sunt aceia care tanjesc dupa o farama de iubire.

 Nu putem darui iubire decat atunci cand suntem ancorati in Iubirea lui Hristos.

Trupul Omenesc

Trupul omenesc ! ...
O, ce laborator minunat care transforma apa in sange, aerul in oase, painea in carne, plantele in metale si metalele in lichide !Un nemaivazut laborator plin de minuni. Dar minuni naturale, veti zice. - Dar ce, in natura nu exista minuni? Un inginer nevazut, un artist facator de minuni, conduce acest laborator minunat pe care noi il numim trup. El se gaseste in trup, dar noi nu-l vedem. Lucrarile lui le vedem, dar pe el insusi, nu. Ca si cum ar fi hotarat sa se ascunda tot mai mult in spatele lucrarilor lui!...Trupul !... Creandu-l asa cum este , Dumnezeu a pus in el enigme nenumarate. In lutul lui, Dumnezeu a infasurat aurul Sau, dragostea Sa. Toate tainele devin de necuprins si il atrag pe om prin latura sa spirituala.

De aceia, taina trupului ca si taina existentei a schimbat gandirea omeneasca, in strigat si framantare, in plangere si doliu, pana cand va gasi sensul vietii lui , atat in lumea aceasta cat si in cealalta.

Scoala vietii

Pentru noi, crestinii, viata aceasta pe pamant este o scoala in care invatam cum sa ne asiguram nemurirea si viata vesnica. Caci ce folos avem de la viata aceasta, daca prin ea nu o putem dobandi pe cea vesnica?

Dar ca sa invieze impreuna cu Hristos, omul trebuie mai intai sa moara impreuna cu El si sa traiasca viata lui Hristos, ca si cum ar fi viata lui proprie. Daca va face aceasta, atunci in ziua Invierii va putea spune, impreuna cu Sfantul Grigore Teologul : " Ieri m-am rastignit cu Hristos, astazi sunt slavit impreuna cu El; ieri am murit impreuna cu El , astazi inviem impreuna cu El."

Pacatul si pacatosul

Cu totul nou pentru neamul omenesc este mesajul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, de a separa pacatul de pacatos: sa uram pacatul, dar sa iubim pe pacatos; sa ucidem pacatul, dar sa-l salvam pe pacatos; sa nu echivalam pe pacatos cu pacatul; sa nu ucidem pe pacatos din cauza pacatului, ci sa-l salvam din pacat.
Un exemplu zguduitor in aceasta privinta este femeia prinsa in adulter. Atotmilostivul Mantuitor a despartit pacatul femeii de existenta ei dupa chipul lui Dumnezeu, a condamnat pacatul si a mustrat pe pacatoasa cu ale Sale cuvinte pline de mila :" Nici Eu nu te osandesc; mergi si nu mai pacatui." ( Ioan 8, 11).

Oricat de pacatos ar fi cineva, el nu e pierdut.Oricat de cazut si de decazut ar fi cineva, el poate fi mantuit. El e ca pomul care si-a pierdut frunzele cand a venit iarna cu viscolul ispitelor, dar puterea de infrunzire o are. Si in cel mai pacatos om poate da o primavara de trezire la o viata noua, cand sufla vantul cel cald si binecuvantat al Duhului Sfant.

Aceasta este metoda Sfintei noastre Biserici, in lucrarea mantuirii pacatosului de pacat; metoda traditionala , sfanta si stabilita in Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti. Ea a fost formulata si de catre Sf. Simeon Noul Teolog :" Caci binele nu e bine cand nu se face bine."

Murmur

Lumea aceasta... Ce este lumea aceasta cu toate chinurile ei, cu toate durerile, tragediile si suferintele ei? Ce altceva decat un condamnat la moarte fara speranta? Da, un muribund fara speranta care isi da duhul intr-o agonie continua, dar nu moare niciodata. Ce ne ramane atunci? Scrasnirea dintilor si revolta? Dar impotriva cui? Ah, aceasta atat de mica constiinta omeneasca nu poate gasi in nici un chip principalul vinovat! Constiinta se pare ca a fost data oamenilor numai ca sa-i chinuie in zadar, facandu-i sa-si simta tragicul impas ce decurge din ingrozitoarele conditii ale existentei.

Constiinta omeneasca este ca un mic licurici in noaptea intunecata; pretutindeni, de jur-imprejur, intuneric adanc si gros; impins de neliniste launtrica, bietul licurici trece dintr-un intuneric intr-altul, dintr-unul mai mic intr-unul mai mare. Dar culmea ororii e aceea ca pana si intunericul mai mare este mic fata de altul inca si mai mare decat el. Si asa mai departe la infinit.

Aceasta constiinta mult prea rafinata... La ce-mi foloseste oare? Doresc sa nu mai doresc nimic. O simtire mult prea rafinata... Ce nevoie am de ea? Vreau sa nu mai simt nimic, niciodata. Dar chinul cel mai insuportabil este sa te gandesti la absurditatea gandirii. Fiindca gandirea este culmea absurditatii. Ah, daca gandirea omului ar fi inventat gandirea, acesta ar fi gasit usor raiul. Cum? - Distrugand gandirea ! Dar gandirea se impune omului; ea gandeste si atunci cand omul nu vrea...

Gasiti-mi sfarsitul gandirii, moartea ei, si veti deveni cei mai mari binefacatori ai omenirii.Cat timp va exista simtire, cat timp va exista gandire in om, este cu neputinta ca el sa nu jeleasca taina infricosatoare a acestei lumi, cu o tanguire nesfarsita si nemangaiata.
De ce este aceasta viata grea omului? Pentru ca omul a nascocit moartea instaurand-o in el si in toate fiintele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor si durerilor. Toti nervii mortii pornesc de la om, fiindca el este ganglionul central al mortii. In realitate, moartea este singura amaraciune a vietii, singura amaraciune a existentei. Din ea purcede toata tragedia vietii.

Moartea ataca necontenit pe om si din afara si dinauntru. - Cum ? In ce fel? Din afara prin ispite, iar dinauntru prin bolile vazute si nevazute. Si toate acestea: ispitele, pacatele, bolile nu sunt nimic altceva decat dintii mortii care devora neincetat pe om , si din afara si dinauntru.Lucrul cel mai grozav este ca-i devora nu numai trupul, ci si sufletul, mintea si constiinta.