Pacatul si pacatosul

Cu totul nou pentru neamul omenesc este mesajul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, de a separa pacatul de pacatos: sa uram pacatul, dar sa iubim pe pacatos; sa ucidem pacatul, dar sa-l salvam pe pacatos; sa nu echivalam pe pacatos cu pacatul; sa nu ucidem pe pacatos din cauza pacatului, ci sa-l salvam din pacat.
Un exemplu zguduitor in aceasta privinta este femeia prinsa in adulter. Atotmilostivul Mantuitor a despartit pacatul femeii de existenta ei dupa chipul lui Dumnezeu, a condamnat pacatul si a mustrat pe pacatoasa cu ale Sale cuvinte pline de mila :" Nici Eu nu te osandesc; mergi si nu mai pacatui." ( Ioan 8, 11).

Oricat de pacatos ar fi cineva, el nu e pierdut.Oricat de cazut si de decazut ar fi cineva, el poate fi mantuit. El e ca pomul care si-a pierdut frunzele cand a venit iarna cu viscolul ispitelor, dar puterea de infrunzire o are. Si in cel mai pacatos om poate da o primavara de trezire la o viata noua, cand sufla vantul cel cald si binecuvantat al Duhului Sfant.

Aceasta este metoda Sfintei noastre Biserici, in lucrarea mantuirii pacatosului de pacat; metoda traditionala , sfanta si stabilita in Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti. Ea a fost formulata si de catre Sf. Simeon Noul Teolog :" Caci binele nu e bine cand nu se face bine."

Murmur

Lumea aceasta... Ce este lumea aceasta cu toate chinurile ei, cu toate durerile, tragediile si suferintele ei? Ce altceva decat un condamnat la moarte fara speranta? Da, un muribund fara speranta care isi da duhul intr-o agonie continua, dar nu moare niciodata. Ce ne ramane atunci? Scrasnirea dintilor si revolta? Dar impotriva cui? Ah, aceasta atat de mica constiinta omeneasca nu poate gasi in nici un chip principalul vinovat! Constiinta se pare ca a fost data oamenilor numai ca sa-i chinuie in zadar, facandu-i sa-si simta tragicul impas ce decurge din ingrozitoarele conditii ale existentei.

Constiinta omeneasca este ca un mic licurici in noaptea intunecata; pretutindeni, de jur-imprejur, intuneric adanc si gros; impins de neliniste launtrica, bietul licurici trece dintr-un intuneric intr-altul, dintr-unul mai mic intr-unul mai mare. Dar culmea ororii e aceea ca pana si intunericul mai mare este mic fata de altul inca si mai mare decat el. Si asa mai departe la infinit.

Aceasta constiinta mult prea rafinata... La ce-mi foloseste oare? Doresc sa nu mai doresc nimic. O simtire mult prea rafinata... Ce nevoie am de ea? Vreau sa nu mai simt nimic, niciodata. Dar chinul cel mai insuportabil este sa te gandesti la absurditatea gandirii. Fiindca gandirea este culmea absurditatii. Ah, daca gandirea omului ar fi inventat gandirea, acesta ar fi gasit usor raiul. Cum? - Distrugand gandirea ! Dar gandirea se impune omului; ea gandeste si atunci cand omul nu vrea...

Gasiti-mi sfarsitul gandirii, moartea ei, si veti deveni cei mai mari binefacatori ai omenirii.Cat timp va exista simtire, cat timp va exista gandire in om, este cu neputinta ca el sa nu jeleasca taina infricosatoare a acestei lumi, cu o tanguire nesfarsita si nemangaiata.
De ce este aceasta viata grea omului? Pentru ca omul a nascocit moartea instaurand-o in el si in toate fiintele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor si durerilor. Toti nervii mortii pornesc de la om, fiindca el este ganglionul central al mortii. In realitate, moartea este singura amaraciune a vietii, singura amaraciune a existentei. Din ea purcede toata tragedia vietii.

Moartea ataca necontenit pe om si din afara si dinauntru. - Cum ? In ce fel? Din afara prin ispite, iar dinauntru prin bolile vazute si nevazute. Si toate acestea: ispitele, pacatele, bolile nu sunt nimic altceva decat dintii mortii care devora neincetat pe om , si din afara si dinauntru.Lucrul cel mai grozav este ca-i devora nu numai trupul, ci si sufletul, mintea si constiinta.